Puşculiţa omului mare

Decis sa evoluez!

Puşculiţa omului mare

Articol publicat în Revista PRIMM Asigurări & Pensii, Aprilie 2013

 

Motto: Mai important decât cât câştigi, este cum îţi cheltuieşti banii

 

Ai avut vreodată o puşculiţă? Cu siguranţă, fiecare copil a avut aşa ceva, de cele mai multe ori primită de la părinţi sau bunici, împreună cu sfatul – „Dacă vrei să îţi cumperi ceva, pune câte un bănuţ aici şi, în timp, ţi se va aduna suma de care ai nevoie!”.

Şi eu am avut. Chiar două!

 

Puşculiţele de ATUNCI

Una era mai rudimentară, facută dintr-o sticlă de lapte. Pe asta mi-am confecţionat-o acasă şi puneam în ea doar monede de 3 sau 5 lei, astfel încât, atunci când s-ar fi umplut, să îmi pot lua o minge de fotbal (Artex, se numea, şi costa în jur de 300 lei). Folosesc sintagma”s-ar fi umplut”, deoarece ea nu a ajuns niciodată în acest stadiu pentru simplul motiv că, având un capac din hârtie legat cu elastic pentru borcane, îl stricam de fiecare dată când aveam nevoie de mărunţiş. Şi cum tentaţiile unui copil sunt diverse şi numeroase (o prăjitură, o gumă de mestecat, o revistă cu Rahan sau Pif), pe cât de repedea creştea nivelul de bănuţi în sticlă, la fel de rapid şi scădea.

 

Cealaltă puşculiţă, pe care acum o numesc „cea bună”, era altfel. Cumpărată din magazin, evident sub forma unui porcuşor simpatic, avea un mic amănut, care acum îmi dau seama că era, de fapt, aplicarea în procesul său de fabricaţie a principiului de bază al procesului de economisire pe termen mediu şi lung. Porcuşorul cu pricina avea doar o fantă prin care introduceai monedele, nu avea şi un căpăcel prin care să le scoţi.

„Şi ce-i cu asta?”, poate te întrebi. Păi, tocmai aici e marele secret: neavând un orificiu pe care să îl desfac şi să ciupesc câte 2 – 3 monede, eu eram nevoit, când doream să îmi cumpăr ceva, să gândesc în felul următor: „Ce vreau să îmi cumpăr acum e atât de important încât să merite să sparg porcuşorul?”. Şi, ce să vezi? De fiecare dată când mi-am pus această întrebare, răspnsul a fost „Nu. Nu merită”.

Şi tot aşa, trecea timpul până când, într-o zi … nu a mai încăput nicio monedă în puşculiţă. Surpriză … aceasta se umpuse. Ajunsesem în momentul în care aveam strânşi ceva bani (circa 350 lei), nu foarte mulţi ca să îmi pot lua cine ştie ce grozavie, dar suficient de mulţi ca să îmi pară rău să îi risipesc pe prostioare. Şi atunci am spart-o de tot. Ce mi-am cumpărat? Nu un Artex, ci altceva: o rachetă de tenis (215 lei, din acelea din lemn, făcută la Reghin), un set de 3 mingi, 1 şort şi 1 tricou. Adică … puşculiţa şi-a îndeplinit misiunea ca la carte: mi-a ţinut bănuţii acolo şi m-a descurajat să îi cheltuiesc, până în momentul în care s-au strâns suficienţi ca să îmi îndeplinesc o dorinţă mai importantă.

 

Puşculiţele de ACUM

Ani au trecut, dar la puşculiţă tot nu am renunţat

Într-adevăr, nu mai mă bazez acum pe porcuşorul prietenos din porţelan (cu toate că mai am unul în care strâng mărunţişul de prin portmoneu). Cele două puşculiţe ale mele de acum au o altă formă, sunt mai „oficiale” şi, chiar dacă funcţionează puţin altfel, principiile de bază sunt aceleaşi.

 

Pe amândouă le am pentru momente sau perioade importante din viaţa mea. Prima e pentru când micuţa mea va merge la facultate şi voi avea nevoie de bani ca să îi susţin financiar studiile. Iar cea de-a doua o am pentru când mă voi retrage din activitatea profesională, conştient fiind că venitul generat de pensia de stat nu îmi va fi suficient pentru a avea un standard de viaţă corespunzător.

 

Ambele puşculiţe funcţionează la fel: conform unui contract încheiat între mine şi o instituţie financiară, lunar depun bani într-un cont (nu mai e vorba de monede acum, ci de cateva sute de lei, transferaţi prin Internet banking – deh, lumea evoluează!). Iar cu aceşti bani, firma respectivă face anumite plasamente.

Prin acelaşi contract, mi-am asumat că plăţile le fac până la o anumită dată în fiecare lună. Dacă întârzii cu viramentul, sunt atenţionat că am devenit restant – deci, revin la normal şi mă conformez angajamentului asumat (chiar dacă, în anumite momente, tentaţia e de a cheltui rata respectivă pe altceva).

 

Dacă am de gând să scot bani din puşculiţe înainte ca ele să se umple, una dintre ele e mai permisivă, alta chiar deloc.

Cea mai permisivă (e cea pentru pensie), mă lasă să scot bani – are şi orificiu pentru „scos monede”, dar totuşi mă descurajază să o fac (mă pune la încercare dacă vreau să cheltuiesc banii pentru nevoi trecătoare). Astfel, pot să scot bani doar o dată la 6 luni, maxim 50% din totalul sumei acumulate în cont, cu taxe de răscumpărare extrem de piperate. Cam nasol pe moment, dar bine pentru viitor …

Cea mai restrictivă nu mă lasă să mă ating deloc de bani până la finalul contractului. Dacă, totuşi, doresc să intru în posesia lor, am două posibilităţi destul de discomfortante: fie anulez total contractul (sparg puşculiţa), fie firma îmi împrumută banii necesari cu dobândă (având ca şi unică garanţie contul meu), dar cu obligaţia de a pune la loc banii în cel mult 1 an de la data la care i-am ridicat.

 

Cele două puşculiţe ale mele se numesc asigurare de viaţă cu componentă de acumulare / capitalizare. Se găsesc în vitrina oricărei companii de profil din România, în cele mai variate forme şi culori, cu fantă pentru monede mai mici sau mai mari, cu sau fără orificiu de scos banii. Trebuie doar să te decizi care sunt lucrurile importante în viaţa ta pentru care merită şi trebuie să strângi bani, să te hotărăşti pe care o vrei şi să începi să pui bănuţi în ea. Şi, evident, să … te abţii să scoţi bani până îi vine vremea.

 

Te asigur de toată consideraţia mea,

Dr. Alin T. Băiescu

Adaugă un comentariu

Nume (obligatoriu)

Website

Dr. Aby îţi recomandă şi Articolul:

Poşeta şi asigurările

x